Calea spre lumina dumnezeiască la Sfântul Grigorie Palama

03 Octombrie 2014 in: Omilii

Grigorie Palama s-a născut, cum rezultă din indicaţiile patriarhului Constantinopolului, Filotei, u-cenicul lui Palama, ca primul copil al unei familii distinse, stabilită la Constantinopol. Tatăl său, cu numele Constantin, unul dintre înalţii demnitari ai curţii împărăteşti, se tunse de timpuriu în monahism, dar nu supravieţui mult acestui eveniment, ci muri, lăsând în urma sa o soţie cu câţiva copilaşi, dintre care cel mai mare, Grigorie, de-abia număra 7 ani. Era cât pe aci să intre şi mama copiilor în monahism, de n-ar fi îndemnat-o sfătuitorii ei duhovniceşti să rămână lângă copiii ce trebuiau crescuţi.

Grigorie a fost dat să studieze deprinderile oratoriei şi cultura laică, remarcându-se curând ca unul dintre cei mai dotaţi copii. În gramatică, retorică, fizică şi în toate studiile aristotelice se vădea îndemânatic, ager, priceput în scris şi cuvântare, încât însuşi Aristotel de ar fi fost prezent l-ar fi lăudat nu puţin. Împăratul îşi făcea planuri mari cu el, dar tânărul acesta era dominat de exemplul şi de sfaturile unui tată, al cărui chip idealizat de amintirile de copil şi de povestirile unei mame în doliu continuu, i se prezenta în imaginaţie luminat de bunătatea, de înţelepciunea şi de autoritatea unei fiinţe supralumeşti. Scrierile religioase şi ascetice, literatura Sfinţilor Părinţi, graiul profetic subliniat de ameninţări şi frânt de emoţii misterioase al pustnicilor coborâtori trecător (temporar) din Athos, îl furau uşor de la silogismele logicii sau de la canoanele gramaticii, plămădind în el hotărârea să părăsească o viaţă zgomotoasă de suprafaţă, să-şi ia crucea şi să se retragă în Muntele Sfânt, în sine şi în Dumnezeu. Deocamdată îşi schimbă subit felul de trai, manifestat în îmbrăcă-minte, hrană şi somn, adoptând o asceză aşa de aspră, încât cei ce-l cunoşteau credeau că a înnebunit. Trecând peste adolescenţă, părăsi cu ceilalţi doi fraţi ai săi Constantinopolul şi se stabili în mănăstirea Vatopedului din Athos, făcându-se discipol în ale ascezei lui Nicodim „bărbat minunat în vieţuire şi contemplare“. În post, rugăciune şi veghe continuă cerea de la Dumnezeu neîncetat: „Luminează-mi întunericul, Doamne, luminează-mi întunericul“. După trei ani de supunere lui Nicodim, acesta muri, iar tânărul Grigorie trecu la Lavra lui Atanasie, petre-când şi acolo trei ani. Puterea lui de înfrânare se intensifică în timpul acesta aşa de mult, încât nu mai domina numai pasiunile şi poftele iraţionale, ci şi trebuinţele naturale şi necesare: câte trei luni de zile nu mai dormea nopţile, ci numai puţin după prânz, „ca şi când s-ar fi luptat cu trupul să se elibereze de el“.

După aceşti trei ani trecu la ultimul stadiu din calea ascezei şi a contemplaţiei, la cel al isihiei, al liniştii netulburate în singurătate, într-un ţinut anume rezervat celor ce ajungeau până la acest stadiu, în ţinutul Glosiei. Învăţătorul şi corifeul tuturor celor dedaţi în acest ţinut practicii isihaste era un alt Grigorie, tot din Bizanţ, devenit celebru în „isihie, înfrânare şi contemplaţie“. Omonimului său i se ataşă tânărul Grigorie, iniţiindu-se de la acela „în cele mai admirabile şi mai înalte îndeletniciri ale minţii şi în prima şi cea mai perfectă contemplare a lui Dumnezeu“.

După doi ani de vieţuire în isihie a fost silit împreună cu alţi 12 apropiaţi să schimbe Glosia Athosului cu Tesalonicul, din cauza deselor năvăliri turceşti care le tulburau asceza. În Tesalonic primeşte preoţia şi apoi se mută cu ceilalţi prieteni pe muntele de lângă Veria, în schitul de acolo, unde au continuat practica lor, cinci zile rămânând retraşi, iar sâmbăta şi duminica fiind împreună la dumnezeiasca Euharistie şi în convorbiri. Era la vârsta de 30 de ani şi boala încă nu se legase de trupul lui nici în cea mai mică măsură. Se dedă deci la şi mai mari lupte, voind să-şi supună trupul cu totul spiritului; prin înfrânarea de tot felul şi prin izvorul nesecat de lacrimi, îşi subţia şi curăţa organul vizual al sufletului, avansând spre îndumnezeire prin rugăciunea neîntreruptă a minţii şi prin comuniunea şi unirea harică cu Dumnezeu.

Roadele Duhului Sfânt, celui sălăşluit în el, nu întârziară să izvorască din el, devenind pentru toată împrejurimea pildă de viaţă, sfânt, incomparabil cu ceilalţi oameni. Faţa lui se lumina adesea de focul Duhului Sfânt din el.

După cinci ani de vieţuire pe muntele Veriei, desele expediţii sârbeşti, care pustiau ţinutul şi du-ceau în robie populaţia, îl făcură să se reîntoarcă în Lavra cea mare a Athosului, în care continuă aceeaşi viaţă ca şi în Veria.

Metoda isihastă, în forma ei determinată, cum se practica în veacul al XIV-lea, are ca iniţiator în Athos şi în împrejurimi pe amintitul învăţător al isihaştilor din Glosia, pe Grigorie, numit Sinaitul, pentru că a venit la Athos din muntele Sinai. Notiţa despre el, tipărită în Migne P. G. 150, 1237, ne spune că a înflorit pe la 1330 şi că, venind în Athos de la mănăstirea din Sinai şi colindând mă-năstirile şi sihăstriile de aici, a aflat mulţi bărbaţi împodobiţi cu înţelepciune şi viaţă morală, dar tot zelul lor era orientat numai în direcţia practică, fiind aşa de neiniţiaţi în ceea ce priveşte paza minţii şi exerciţiul contemplativ, încât nici după nume nu ştiau în ce constă. Arzând de râvnă dumnezeiască, învăţă nu numai pe cei ce trăiau cu totul în retragere, ci şi pe monahii chinoviali despre înfrânarea şi paza minţii şi despre rugăciunea spirituală.

Pe Grigorie Sinaitul îl frământa o problemă: cum să facem ca să ne simţim cu adevărat învăţaţi de Dumnezeu direct, după cuvântul Apostolului (Ioan 6, 45), şi să înţelegem astfel Sf. Scriptură şi pe Sf. Părinţi? Doar fiecare credincios poartă în tablele inimii lui legea Duhului scrisă şi pe toţi ne-a învrednicit Iisus să vorbim nemijlocit cu El. Prezenţa lui Dumnezeu pretutindeni, aşadar şi în noi, trebuie, de asemenea, să aibă şi un rost, şi un sens moral-religios, nu numai unul metafizic. Cauza însă pentru care ne simţim singuri, fără Dumnezeu, este în noi, nu în Dumnezeu. Când ne renaştem (prin Botez), suntem copii şi de aceea nu înţelegem şi nu percepem harul, nu suntem conştienţi de înnoirea vieţii noastre, ci ignorăm măreţia cinstei şi a binelui de care ne-am împărtăşit. Pe măsură ce creştem însă în viaţa nouă, înţelegem, ne însuşim în conştiinţă tot mai mult bucuriile primite prin renaştere (baptismală).

Din păcate, această creştere duhovnicească nu se face paralel cu cea naturală, ci cădem prin neglijenţă şi printr-o vieţuire condusă de pasiuni în nesimţire şi în întuneric şi nu mai ştim nici cine este Dumnezeu, nici cine suntem noi sau că am devenit fii ai luminii şi membre ale lui Hristos. Chiar dacă ne-am botezat când suntem mari, dacă nu ne-am da silinţa să creştem în viaţa nouă, n-am simţi decât Botezul în apă, nu şi cel în Duh. Deşi ne-am înnoit în Duh, noi nu-l simţim în noi pentru că nu scoatem din rugină organul de percepere al celor duhovniceşti, nu credem prin credinţa lucrătoare, ci prin cea simplă şi moartă, rămânând într-o vieţuire după trup. Chiar de (dacă) ne şi căim, o facem numai trupeşte şi tot numai trupeşte începem să împlinim poruncile, şi nu duhovniceşte. Iar dacă totuşi învredniceşte Dumnezeu pe cineva cu harul Său, îl credem că se amăgeşte. Astfel rămânem morţi până la moarte, Duhul lui Dumnezeu nefiind în noi.

Cum poate afla deci omul pe Hristos cel primit prin Botezul în Duh? Apoi, cum va progresa, sau cum va păstra ceea ce a aflat? Pentru Grigorie Sinaitul sunt, între oamenii care caută şi află pe Hristos în ei, trei stadii: începătorii află în ei lucrarea Duhului Sfânt primit în Botez, progresaţii află în ei luminarea dumnezeiască, văd adică pe Dumnezeu atât cât Îl încap puterile lor, iar desăvârşiţii ajung la deplină curăţire şi înviere a sufletului.

Toate trei categoriile pot cădea din starea în care sunt.

Pentru fiecare din cele trei stadii, Grigorie Sinaitul recomandă, uneori până în amănunt, anumite acţiuni şi reguli.

Lucrarea Duhului Sfânt primită în Botez se află în general prin activarea poruncilor, prin multă osteneală şi după timp îndelungat. Cu cât păzim mai mult poruncile, cu atât ni se descoperă mai mult darurile Duhului Sfânt. Pe lângă observarea poruncilor, se cere o neîntreruptă cugetare şi invocare a lui Dumnezeu, prin ceea ce lucrarea Duhului Sfânt în noi se manifestă în supunerea faţă de Dumnezeu. Dacă vrem să aflăm şi să cunoaştem adevărul, să căutăm să avem numai lucra-rea inimii noastre, fără a-i întipări vreo formă precisă sau a-i împrumuta prin fantezie forma vieţii lăuntrice a vreunui sfânt, fără a năzui s-o privim ca oarecare lumină, căci acestea toate sunt rătăciri foarte frecvente la începători. Să năzuim pur şi simplu să avem în inimă numai lucrarea rugăciunii, care încălzeşte şi veseleşte mintea şi aprinde dragostea nespusă către Dumnezeu şi către aproapele.

[…]
[De aceea, în lupta sa cu filosofii Varlaam şi Achindin, care acuzau pe isihaşti de ignoranţă – n.r. ], Grigorie Palama accentuează cu toată energia şi la tot pasul că numai inima curată, la care ajung după eforturi morale îndelungate şi grele numai foarte puţini dintre oameni, poate să se ridice la unirea aceasta cu Dumnezeu. Prin sfinţenie deci ne putem apropia de Dumnezeu, putem vedea lumina supranaturală, nu prin silogisme şi împărţiri, şi analize din înţelepciunea profană! Contemplarea adevărului nu stă la capătul ştiinţei, ci la (cel) al sfinţeniei, iar aceasta încă nu se dobândeşte prin mijloace ştiinţifice, ci prin fapte şi viaţă. Cu metodele silogistice şi analitice nu se va putea cunoaşte nici pe sine omul, ci numai prin căinţă dureroasă şi prin asceză intensă, făcându-şi mintea fără vanitate şi fără răutate. Pe aceste căi practice devine omul curat cu inima, în care stadiu poate apoi să se dedice cu desăvârşire contemplaţiei. Nu trebuie însă uitat în procesul de sfinţire al omului factorul principal, unic creator, harul Duhului Sfânt. Fără el sufletul omenesc este acoperit cu un văl provenit din căderea lui Adam. Îndată ce se întoarce însă sufletul spre Dumnezeu, vălul de pe sufletul lui este destrămat de razele harului şi poate privi cu faţa descoperită a sufletului pe Dumnezeu. Vălul acesta care acoperă sufletul sunt patimile, sunt răutăţile noastre. Cu cât biruie sufletul ajutat de harul Duhului Sfânt învelişul acesta al patimilor, cu atât vede mai clar lumina dumnezeiască.

Sufletul omenesc singur n-ar putea răzbate prin învelişul patimilor până să vadă lumina dumnezeiască, dacă nu i-ar veni în ajutor însuşi Dumnezeu prin razele Sale. Evident că în toată silinţa aceasta a sufletului de a se depăşi, ajungând la Dumnezeu, rugăciunea, la început mai puţină, apoi tot mai multă, şi tot mai mult trecând într-o meditaţie fără idei şi fără cuvinte, are un rol esenţial.

Numai cine îşi identifică mintea desăvârşit cu rugăciunea, numai acela e luminat de strălucirea dumnezeiască. Rugăciunea necurmată este mijlocul de a te afla pe tine, de a-ţi face inima curată. Într-o astfel de inimă curată Dumnezeu venind îşi va imprima liniile Sale. Iar inima curată constă în a-ţi prezenta sufletul lui Dumnezeu fără nici o impresie în el, fără nici o formă întipărită în el, pregătit să primească numai semnele ce i le va imprima Dumnezeu, adică cele pe care le lasă în el atingerea lui Dumnezeu. Aceasta este unirea cu Dumnezeu, aceasta este lumina dumnezeiască. Vedem dar că ea este produs al lui Dumnezeu şi nu constă numai în uitarea tuturor ideilor şi patimilor.

Din faptul că vederea luminii lui Dumnezeu este lucrată în suflet de Duhul Sfânt, după ce omul şi-a câştigat o inimă curată, urmează că ea nu se poate obţine pe căi pur naturale, prin activitatea minţii, şi toţi cei care nu au în ei pe Duhul Sfânt, neavând experienţa acestei lumini, nici n-o pot înţelege. Descrierile adecvate sunt înţelese numai de cei care cunosc realitatea ce vor s-o exprime, dar cei ce nu cunosc acea realitate sunt mereu tentaţi de-a lua descrierea adecvată în sens literal, sau de a nu-şi putea închipui în nici un fel lucrul la care se referă. Cele ce se petrec în cel duhovnicesc nu le poate înţelege nimeni, decât tot numai unul duhovnicesc, pe când cel duhovnicesc poate ispiti (cerceta) cele din sufletul celui psihic. Dacă deci va încerca cineva fără isihie şi fără înfrânarea cugetărilor să vorbească despre acestea şi despre roadele lor, aşa cum îi dictează ideile sale, va face evident o mare nebunie, străduindu-se să pătrundă cu cunoaşterea na-turală cele supranaturale, adâncurile lui Dumnezeu, cunoscute numai Duhului lui Dumnezeu, şi harismele Duhului, cunoscute numai celor duhovniceşti, care au mintea lui Hristos. În aceste chestiuni trebuie ascultat cel duhovnicesc.
Unii dintre cei care n-au ajuns la acea treaptă de perfecţiune ca să experieze aceste realităţi cred cele spuse de cei duhovniceşti, alţii însă nu vor să creadă, ridicând mintea lor deasupra înţelep-ciunii dumnezeieşti.

Din cele spuse despre calea cum se ajunge la contemplarea luminii dumnezeieşti rezultă că ea nu este nici un produs al simţurilor, odată ce nu se vede cu ele, nici un produs intelectual, odată ce se ajunge la ea prin suprimarea oricărei activităţi intelectuale, nici o închipuire, pentru că şi aceasta este un produs noetic şi nu s-ar cere pentru a o vedea desăvârşire morală. În special ea nu este ce-va sensibil şi deci material, ci ceva spiritual, sau duhovnicesc şi se vede printr-un simţ spiritual. Varlaamiţii (scolasticii raţionalişti – n.r.) întrebau mereu cum se vede această lumină dacă e spirituală, adică nesupusă simţurilor? Răspunsul concret era greu de dat. Palama afirmă că răspunsul nu se poate da în cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, ci în cele pe care le-am învăţat de la Duhul Sfânt, adică prin exemplele şi cuvintele Sfintei Scripturi. În aceasta se spune despre Ilie că a văzut slava dumnezeiască, acoperindu-şi faţa cu o haină. Este de altfel uşor de conceput o astfel de lumină văzută cu ochii minţii, neprodusă pe cale naturală, aşa precum imateriale sunt toate reprezentările noastre, când nu privim cu ochii lucrurile. Aici însă este vorba de o lumină cu totul deosebită, nu cum ne-o putem produce în noi cu ochii închişi; cea din urmă simţim că are în ea ce-va artificial şi este produs voluntar al nostru, cea dumnezeiască ne vine spontan, noi ne aflăm faţă de ea cu totul pasivi. Desigur că vorbim încă analogic şi deci inadecvat; lumina produsă voluntar de noi este încă dacă nu ceva material, totuşi ceva identic la aspect cu cea materială; lumina dumnezeiască, dimpotrivă, nu se poate compara cu nici un fel de lumină creată.

Cearta în jurul acestei lumini s-a întins de la început şi la lumina din Tabor, de la Schim-barea la faţă a Domnului. Se obiecta: chiar dacă am admite spiritualitatea unei lumini interne, în nici un caz nu putem admite aceasta pentru o lumină care se manifestă în extern şi care trebuie văzută deci cu ochii trupeşti. Palama răspunde la ambele părţi ale obiecţiunii că lumina a fost o ra-ză a Dumnezeirii Lui, cum ne spune Sfânta Scriptură, deci n-a fost o lumină materială, din două motive: întâi pentru că nu este decât o revărsare a luminii dinlăuntru, manifestată într-un lucru sensibil, în corp, aşa cum şi durerea, şi toate mişcările sufletului se reflectă în afară, şi al doilea, pentru că acest fel de lumină n-au văzut-o apostolii în starea lor sufletească obişnuită şi e de crezut că oameni în altă dispoziţie sufletească n-ar fi văzut-o, precum n-au văzut-o turmele păstorilor la naşterea Domnului, sau cei din jurul lui Ştefan când murea, sau al lui Pavel când se convertea.

În rugăciunea intensă, focul dinlăuntru iese la iveală şi lumina interioară se aprinde, iar mintea se ridică uşurând şi încălzind şi ridicând cu sine şi trupul, cum se ridica trupul Mariei Egipteanca. Cei ce privesc la un astfel de sfânt văd năpădind din el foc ca dintr-un cuptor. În felul acesta primeşte nu numai sufletul arvuna bunurilor viitoare, ci şi trupul care este unit. Cine nu recunoaşte aceasta ajunge în chip firesc să nege şi lumina în care vor străluci drepţii în lumea cealaltă împreună cu trupul lor. Tot prin acest fenomen se anticipează şi raportul ce va exista în lumea viitoare între suflet şi trup. Atunci raporturile se vor schimba. De unde (dacă) astăzi sufletul cunoaşte şi acţionează prin trup, în lumea viitoare, trupul va fi inundat de suflet, căci nu ochii trupului, ci sufletul primeşte puterea de-a vedea adevărul. Cunoaşterea de atunci va fi cu totul spirituală, şi nu sensibilă.

Precum astăzi sufletul este împiedicat în cunoaşterea sa de trup, care-l face să-şi imagineze totul corporal şi să nu înţeleagă decât adecvat cele spirituale, tot astfel atunci trupul se va ascunde şi se va subţia atât de mult, încât nu va mai părea din materie, apropiindu-ne de îngeri. Funcţiunile sensibile şi cele raţionale vor dispărea, întrucât şi unele, şi altele se datoresc faptului că nu cunoaştem lucrurile direct, ci prin trup şi deducţie, păstrând şi dezvoltând numai facultatea contemplării spirituale.

Unirea aceasta cu lumina dumnezeiască este superioară teologiei intelectuale şi se raportează la ea ca posedarea unui lucru la cugetarea despre el, până nu l-ai văzut. Dar prin această cugetare despre el nu-l poţi experia. Precum până n-ai în mâini aurul, oricât l-ai cugeta, nu-l vezi, nu-l pipăi, nu-l cunoşti exact, nu-l posezi, tot aşa şi cu cele dumnezeieşti, prin cugetare şi teologie nu le trăieşti şi deci nici nu le cunoşti într-adevăr. Palama are chiar şi imaginea lui Bergson, referitoare la acelaşi lucru, despre oraşul cunoscut din vedere sau din fotografie. Tocmai de aceea izvorul teologiei sigure este această unire cu Dumnezeu.

Aceasta n-o înţelege Palama în sensul că fiecare teolog spune lucruri incorecte, întrucât nu experiază ceea ce profesează, ci că tot ce frământă şi împart şi toarnă în forme teologii fără să priceapă uneori ei înşişi prea mult, dar experienţa celor ce-au stat în contact direct cu Dum-nezeirea este experienţă fixată în izvoarele revelate sau în scrierile celor ce au retrăit măcar în parte înţelesul acelor izvoare.

Sfântul Grigorie Palama a fost fără îndoială un mare teolog şi un teolog al experienţei şi me-ditaţiei personale. Tot fructul experienţei sale se încadrează însă perfect în formulele vechi ale învăţăturii bisericeşti, cărora le-a împrumutat totuşi sens proaspăt şi personal.

Parintele Dumitru Staniloae
Note: *  Articol publicat în revista Academia Teologică Andreiană Ortodoxă Română din Sibiu (1929-1930), pp. 59-64; 68-72.